O privesc in ochi ametit de un sentiment ciudat. Simt ca femeia aceasta imi apartine, ca as putea sa merg cu ea pana la capatul lumii si sa stam acolo amandoi, sa  ii explic de ce nu are filosofia un limbaj mai accesibil, sa ii povestesc ce s-a intamplat la Universitate, sa-i privesc chipul scaldat in ultimele raze ale soarelui si sa ma sarute vesnic asa cum o face acum. `Imi e sete` sopteste impersonal. Ma uit grabit in toata camera; nu am nimic de baut. `Hmm...apa?` intreb eu incurcat `Apa` raspunde ea ingaduitoare. Ma duc in bucatarie si deschid fereastra. Aerul ma racoreste,beau insetat un pahar de apa si revin in camera cu un pahar pentru ea. `Multumesc` imi spune abia gustand din el. S-a cuibarit din nou in fotoliu si pare asa de mica.Tigara s-a stins si filtrul atarna stingher pe marginea scrumierei. Cerul s-a intunecat si norii dau semne de ploaie, vantul s-a intetit si matura strazile acum pustii si triste. Ea tace, eu tac. Imi e nesuferita tacerea acesta, plina de mistere care-mi rascolesc simturile. Pe cer doi porumbei zboara disciplinati, sunt atat de liberi, ma gandesc. Pe ei nu ii macina nici tacerea, nici spatiul, nici vorbele...nimic. Cand, in istoria omenirii, a devenit tacerea asa de incomoda? In ce moment au ajuns oamenii sa taca in modul acesta  dureros, stiind ca s-ar putea spune atatea lucruri, stiind ca s-ar putea comunica atatea? Cand s-au suparat oamenii pe cuvinte? Primii stropi lovesc strada lasand urme neuniforme. Incep ropote violente si infricosator de sonore. Ma uit la ceas, 14: 30, si e atat de intuneric afara. Apa de pe trotuare curge spre canal, neagra si maloasa, purtand cu sine tone de pasi, si mari, si mici, si tone de vorbe aruncate de trecatori, si sute de priviri, si zeci de glasuri de copii, si un singur zambet: al meu. Fiindca eu zambesc, si ma uit ca un invins la puhoaiele de apa murdara si ma gandesc cat purifica apa. Imi doresc acum un firicel de apa macar, care curgand prin mine sa ma curete, sa ma inunde, sa ma reinvie. `Ploua?` intreaba ea. Tresar surprins, am uitat ca e aici `Da` raspund eu grav `Aha`. Intorc spatele ploii si o vad pe ea in fotoliu, cu picioarele ghemuite si mainile incrucisate, privind tabloul de pe perete. `Iti place ploaia?` ma intreaba ea desi stie raspunsul `Da` raspund eu formal `E frumoasa, dar pe mine ma intristeaza` surad amar `ploaia zic` continua ea cu gandul in alta parte `e frumoasa, e asa ca o...hmm ca o maicuta` `Ca o maicuta?` raspund eu crezand ca glumeste `Da, am vazut odata, demult, cand eram mica, o maicuta pe strada, era asa de frumoasa in straiele ei sobre incat m-am gandit imediat la ploaie` Ma asez in genunchi in fata fotoliului si astept sa revina la  mine din amintiri. `Stii poezii?` intreaba copilareste `Sa nu spui ca nu stii, voi intelectualii stiti` ma avertizeza `Stiu` raspund incantat `Imi spui?` `Ce?` ma prefac eu `Poezii` taragana ea raspunsul `Sa vedem` disimulez eu... ea isi incruciseza degetele cu ale mele si asteapta serioasa `Iti place Nichita?` intreb `Mda, imi place orice spui tu` 

Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
 

declam eu cu intonatie. Ea zambeste hoteste si ma saruta lacom pe buze. `Ma iubesti tu?` intreaba ea  cu glasul plin de nostalgie. O iubesc?...